SORGINTEA LEGII ŞI A STATULUI DE DREPT LA FRIEDRICH VON HAYEK
Cu două doctorate, unul în drept (1921), altul în ştiinţe sociale (1925), cu un premiu Nobel pentru economie (1974) şi cu o operă de largă întindere şi respiraţie, Friedrich von Hayek (1899-1992) rămâne unul din marii aristocraţi ai cugetării secolului al XX-lea. Personalitate eclectică, în sensul pozitiv al cuvântului, cu abordări ştiinţifice multidimensionale, Hayek poate fi revendicat deopotrivă şi la fel de întemeiat de către jurişti, filosofi, economişti, sociologi etc. Lucrarea sa de maturitate, Drept, legislaţie şi libertate, în trei volume, reprezintă, de altfel, o mărturie a geniului uman consumat cu folos în a realiza o sinteză a ştiinţelor sociale.
Orice descindere realizată de Hayek rămâne generoasă şi inspiratoare. Noi ne oprim, aici, la cea produsă de el pentru a lămuri sorgintea legii şi a statului de drept.
În această direcţie, Hayek nu a plecat de pe un teren gol, dimpotrivă, filosofia sa liberală şi-a găsit temeiuri serioase în scrierile lui Mandeville, Spinoza, Locke, Montesquieu, Kant, Tocqueville, Hume, Smith, Mill ş.a. De la ei, şi în principal de la A. Smith şi J. S. Mill, Hayek înţelege ce înseamnă ordinea naturală şi jocul legilor naturale. Dar el doreşte să meargă mai departe. Vrea să ştie ce înseamnă libertatea şi cum se manifestă ea în cadrul lui GREAT SOCIETY, a societăţii civilizate aparţinătoare secolului al XX-lea. Pentru aceasta, îşi construieşte un alt model de analiză, un individ social. Acesta este diferit de individul egoist, rece şi dur din filosofia economică, socială şi politică a marilor gânditori clasici. Nu-i lipseşte nici „consideraţia pentru altul” şi nici altruismul. Şi el, individul social, este animat de aceeaşi dorinţă ca şi predecesorul său din prefaţa epocii moderne – satisfacerea intereselor proprii. Schema pe care se mişcă nu este însă a ordinii naturale, ci cea a ordinii sociale. Hayek este dispus să accepte logica tehnologiei clasice prin care se poate asigura armonia dintre interesele individuale şi cele sociale. Este pe deplin de acord cu A. Smith care credea cu convingere că, urmărindu-şi interesul personal, fiecare individ contribuie la promovarea interesului general mai bine decât dacă şi-ar fi făcut din aceasta un scop şi un plan a priori formulate. Dar socoteşte că aceasta este doar o dimensiune a surselor ordinii sociale, aceea ” … nefabricată de oameni, care există în mod real… dar care nu se prezintă de o manieră concretă, observabilă, trebuind a fi decelată pe calea intelectului?„. Chiar dacă nu este fabricată de oameni, sau poate tocmai de aceea, este aceasta o sursă demnă de reţinut a ordinii sociale, o sursă care-i conferă caracterul necesar de spontaneitate şi, în acelaşi timp, o înscrie pe ruta armoniei. Numai că armonia socială nu este prestabilită. Ea este un rezultat, iar ca să se ajungă la rezultat, şi anume la unul pozitiv, nu este chiar simplu pentru că baza de plecare este, de fapt, o federaţie de interese private aparţinând unor indivizi diferiţi, entităţi particulare, speciale prin însăşi natura umană. Natură umană e diversă, dar şi contradictorie, un joc de greutăţi şi contragreutăţi, de plusuri şi minusuri, un joc în care egoismul sau generozitatea, dorinţa de a munci sau comoditatea, simţul proprietăţii sau detaşarea faţă de câştig şi bogăţie etc. pot sălăşlui în chiar interiorul aceluiaşi ins. În atari circumstanţe, nu e suficient ghidajul «mâinii invizibile» pentru a ajunge la echilibru. Dacă ne-am mulţumi doar cu acest „ghid”, tentaţia dominantă ar fi aceea a dulcei anarhii, a libertăţii absolute. Or, în condiţiile în care lumea este formată din oameni imperfecţi şi în care fiecare individ în parte este el însuşi o sumă de contradicţii, oricât de atractivă ar fi anarhia, ea nu e posibilă în lumea reală. Şi nu este posibilă pentru că libertăţile oamenilor pot intra în conflict. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, pentru ca libertatea unuia să nu afecteze libertatea altuia trebuie ca ” … printr-un proces de selecţie, să apară anumite reguli care să oblige oamenii să se comporte de o manieră astfel încât să facă viaţa socială posibilă’”.
Se vede că Hayek, filosof şi economist ultraliberal, pleacă de la ordinea naturală pentru a clădi, teoretic vorbind, edificiul ordinii sociale. Acest lucru asigură organismului social elementul de spontaneitate de care are nevoie, îi asigură dinamica interioară prin dobândirea necesarelor valenţe de autoîntreţinere. Dar, deşi nu-i face plăcere, Hayek admite o ingerinţă, admite o anumită inginerie din partea normativului. Iar elementul normativ, intervenţionist, este nevoit să-l admită pentru că ” … admite reguli de acest gen ce vor fi urmate de toţi indivizii unei societăţi pentru că mediul în care trăiesc se reflectă în acelaşi fel în spiritul lor. Altele vor fi aplicate în mod spontan pentru că ele vor face parte din tradiţia lor comună. Dar, ţine el să sublinieze, există şi alte reguli faţă de care va trebui să fie obligat să le respecte căci interesul fiecăruia angajându-l în a le viola ordinea, care condiţionează de altfel eficacitatea acţiunilor, nu se va instaura decât dacă aceste reguli sunt în mod general respectate’”.
Cu eleganţa-i cunoscută, Hayek vrea să ne spună că societatea n-are nicio şansă să funcţioneze dacă indivizii nu acceptă să respecte şi reguli care nu mai ţin de filosofia individuală de viaţă, de modul în care fiecare înţelege lumea. Este vorba despre regulile de drept, cu origine deliberată, care ţin, deci, de convenţional, de normativ. Între regulile care ţin de natural şi spontan, pe de o parte, şi cele de drept, pe de altă parte, Hayek nu trasează o frontieră netă. Formaţia lui de liberal îl îndeamnă să lase pe seama individului întreaga operă de echilibru. Dinamica realizabilă graţie promovării intereselor individuale i se pare cea mai constantă cu firescul, cu naturalul. Numai atunci când ceea ce reprezintă realizarea interesului individual contravine altuia sau altora sau când scapă puterii personale înţelegerea şi conştientizarea necesităţii respectării unei reguli, numai atunci acceptă normativul. Şi îl acceptă pentru că numai aşa ” … familia, ferma, atelierul, firma, societatea şi diverse asociaţii… devin organizaţii care la rândul lor sunt integrate într-o ordine spontană mai vastă’”, pe numele ei Marea Societate Civilizată.
Ca orice liberal, Hayek doreşte ca elementul normativ, al cărui corespondent în plan organizatoric este guvernul, să fie minim sau chiar să lipsească. Aceasta pentru că el ştia ce înseamnă etatismul, a trăit realităţi care l-au îndemnat să scrie Drumul către servitute, un manifest antietatist şi antitotalitar fără egal şi din care aflăm tot ceea ce înseamnă partea de monstruos a intervenției statale. Cu această reținere, el nu se manifestă însă ca un anarhist.
Vrea stat numai în formula statului de drept, unul în care guvernul îşi asumă sarcina ” … de a face să fie observate regulile pe care ordinea spontană este stabilită şi… de a realiza alte servicii pe care ordinea spontană nu le poate furniza în mod adecvat”. Cu alte cuvinte, un stat care să-l oblige pe fiecare să vadă şi dincolo de propriu-i perimetru: reguli care-i privesc pe toţi, dar nu şi pe fiecare în parte.
Ansamblul acestor reguli, pe care fiecare şi le asumă şi de respectarea cărora este condiţionată funcţionarea cetăţii, dă configuraţie contractului social. Analist rafinat, Hayek a observat că ”…există un sens în care libertatea contractului este o parte importantă a libertăţii individuale. Însă, consideră el, expresia generează şi o anumită confuzie. În primul rând, problema nu este ce contracte vor avea indivizii dreptul să încheie, ci, mai curând, ce contracte va face statul să fie respectate. Niciun stat modern, ţine să sublinieze Hayek, nu a încercat să impună toate contractele; nici nu ar fi de dorit să se întâmple astfel. Contracte încheiate în scopuri criminale sau imorale, contracte tacite între participanţii jocurilor de noroc, contracte care restrâng concurenţa, contracte ce implică dobândirea pe termen nelimitat a serviciilor unei persoane, chiar unele contracte ce stipulează rezultate specifice sau se pot sprijini în aplicarea lor pe acţiunea publică?”.
Cu alte cuvinte, Hayek vrea să ne spună că societatea civilizată nu dăinuie în afara contractului, dar că nu orice fel de contract furnizează armonie şi ordine socială. Acele contracte care, prin consumarea lor, aduc atingere ordinii şi armoniei, lezează interese individuale sau comune trebuie să-şi primească sancţiunea necesară. Iar în sprijin, aici, vine tot legea, temelia statului de drept. „Forţa executorie a contractelor este un instrument pe care ni-l pune la dispoziţie legea- ne reţine atenţia Hayek- şi tot ea este cea care trebuie să stabilească ce consecinţe vor decurge din încheierea unui contract”.