S-a stins din viață Judecătorul Frank Caprio, un profesionist care, prin firescul și noblețea lui, a reamintit lumii că justiția nu ar trebui să fie o balanță rece din bronz, cât, mai ales, o mână caldă întinsă omului. În concepția lui, actul de justiție nu reprezenta – precum astăzi, la noi – o procedură de aducere a acuzatului în fața plutonului de execuție. Dimpotrivă: ”Pentru mine, sala de judecată trebuie să fie un loc unde oamenii sunt întâmpinați cu bunătate și compasiune”, obișnuia el să spună.
Renumit pentru desființarea amenzilor și pentru bunătatea cu care îi trata chiar și pe cei mai teribili infractori, Frank Caprio a avut anvergura intelectuală și curajul de a face ceea ce puțini magistrați pot sau îndrăznesc: să vadă dincolo de dosar, acordând mai multă importanță omului decât unei virgule din codul penal.
Contrastul cu România este inevitabil. La noi, legile par scrise cu pumnalul în diamant și aplicate cu delicatețea picamerului în exercițiu. Sistemul legislativ-juridic românesc nu pare interesat să îndrepte, ci să prindă, să încolțească, să te condamne. De la polițistul care te pândește cu radarul și până la legislatori, toți cei plătiți de noi înșine să ne facă dreptate par în căutarea febrilă a celei mai eficiente metode de a te transforma într-o insectă prinsă între filele codului de procedură. Moartea lui Frank Caprio ar trebui, poate, să ne reamintească sensul și fundamentele etice și sociale ce au generat necesitatea conceperii și aplicării legislației.
Dacă în America lui Caprio, justiția putea să înflorească în zâmbetul unui bătrân iertat de o amendă, în România, aceeași justiție se ofilește în praful acru al sălilor de judecată, unde oamenii sunt priviți ca simple cifre statistice. Judecătorul român rareori vede omul; el privește spre legi ca un preot care citește liturghia mecanic, fără să creadă în sfințenia ei.
Trecerea la Domnul a celebrului judecător american ne lasă moștenire o învățătură grea, și, mai ales, stringent necesară: legea nu e un instrument de tortură, ci un scut al umanității. Din păcate, România a rămas corigentă la această lecție, confundând dreptatea cu pedeapsa și omul cu „subiectul cauzei”.
Poate, într-o zi, justiția românească va învăța și ea să zâmbească. Până atunci, balanța noastră continuă să rămână, parcă, prea grea de sancțiuni și prea ușoară în înțelepciune.
Autor: Avocat Gianina Vera Poroșnicu