ÎNROBIREA Avocat Iasi: penal, civil, international. Articole

ÎNROBIREA MUNCII PE CALEA FISCULUI

Fiscalitatea, nivelul, structura şi tehnologia sa de aplicare au dat şi dau în continuare fizionomie şi culoare politicilor economice şi sociale. Mai egalitaristă în doctrinele de orientare socialistă sau mai lejeră în cele de factură liberală, politica fiscală poate ajuta, propulsa sau, dimpotrivă, la fel de bine, poate sufoca entuziasmul, confiscând prezentul şi nu numai.

Preocuparea pentru a aşeza poli­tica fiscală pe baze care să ajute demarajul economic, să calmeze ten­siunile sociale şi să restabilească poziția şi statutul normal al între­prinzătorilor şi cetăţenilor în faţa impozitului a reprezentat o constantă a factorilor de decizie politică din România ultimilor ani.

O dimensiune a acestei pre­ocupări şi-a găsit materializarea în inițierea, începând cu anul 2000, a impozitului pe profitul global. Experimentul are ca bază legală OG nr. 73/1999, Normele metodologice nr. 1066/29 noiembrie 1999 ale Ministerului de Finanţe privind apli­carea acestei ordonanţe şi HG nr. 611/13 iulie 2000 cu privire la resta­bilirea baremului lunar pentru impunerea veniturilor din salarii şi pensii şi a actualizării sumelor fixe prevăzute de OG nr. 73/1999.

Obiect de dispută teoretică, metodologică și juridică

Deja pusă în practică şi dorită a fi o reuşită, această iniţiativă se dovedeşte a fi obiect de dispută teo­retică, metodologică şi juridică. Bornele fixate pentru întinderea intervenției noastre nu permit o tratare exhaustivă a întregii proble­matici născute din discuţiile contra­dictorii consumate pe subiect. Ne îngăduim, de aceea, o prezentare a unor avantaje şi, eventual, dezavan­taje pe care acest tip de impunere le produce organismului economic şi social.

Începem prin a reține faptul că OG nr. 73/1999, actul normativ de bază în materie, are în vedere două metode de impunere: prima vizează globalizarea a trei categorii de veni­turi (din salarii, din activităţi independente şi din cedarea folosinţei bunurilor) spre a fi impuse, pe total, după terminarea anului fiscal; a doua înseamnă impunerea fis­cală, cu reținere la sursă pentru ve­niturile din dividende, dobânzi, din transferul de proprietate asupra valo­rilor mobiliare şi părţilor sociale, venituri din jocuri de noroc şi alte venituri.

Cu suport într-o atare concepție generală, cele două metode propuse prin ordonanța guvernamentală amintită apropie politica fiscală a României de cea practicată cu su­cces în ţările cu economie de piață şi, în principal, de cea a ţărilor europene. Se asigură, astfel, şi dintr-o atare direcţie, o armonizare a legislaţiei româneşti cu cea a Europei Occidentale. Adăugăm, în context, că sistemul naţional ope­rant este conceput şi utilizat tot pen­tru a asigura apropierea de limbajul european în materie. Argumentează o dată în plus în această direcție şi premisa de plecare: în mare parte, masa impozabilă se stabileşte pe baza declaraţiilor personale ale con­tribuabililor; se pune bază, în alți termeni, pe conştiinţa civică, pe încrederea pe care statul trebuie să o aibă în cetăţeni.

Apoi, globalizarea celor trei venituri amintite şi impunerea sumei lor în expresie netă cu aceeaşi cotă asigură un tratament unitar veni­turilor, indiferent de provenienţa lor. În general, acest fapt a fost per­ceput ca fiind unul pozitiv. Încadrarea, fără reţineri, a acestei măsuri la rubrica cu semnul plus ni se pare, totuşi, forţată. Pozitivă poate fi socotită latura de simplifi­care a operaţiunii sub raportul evi­denţei ca atare: impozitul se aplică, finalmente, la o sumă globală şi nu pe fiecare categorie de venit în parte; sistemul este permisibil unei con­tabilităţi în partidă simplă pentru cei ce obțin venituri din activităţi inde­pendente şi completării, fără dificultăți, a unor fișe fiscale, standard pentru celelalte două categorii de venituri. Deloc dificilă este şi raportarea veniturilor nete impo­zabile la baremul lunar şi anual după care, pe tranşe de venit, se aplică o anumită cotă a impunerii. Este vădită aici şi încercarea de a asigu­ra un plus de transparenţă legislației fiscale. Chiar fără o pregătire prealabilă de specialitate, orice con­tribuabil se poate informa pe calea cea mai directă, din chiar textul actului legislativ, despre obligațiile sale fiscale pe care le poate, astfel, deter­mina cu anticipaţie pentru a-şi construi propriu-i buget de venituri şi cheltuieli.

Veniturile din muncă au fost întotdeauna protejate

Dar punerea pe același plan, spre a fi impozitate, a veniturilor din salarii cu cele dobândite prin cedarea folosinţei bunurilor nu se poate înscrie în direcţia echităţii, deşi acest lucru se pretindea a se asigura prin actul legislativ în discuție.

Plecând de la ipoteza că echitate nu înseamnă şi tratament egal, istoria politicii fiscale, la noi ca şi în ţările dezvoltate şi civilizate ale lumii, reliefează că veniturile din muncă au fost întotdeauna protejate. Pentru că munca este factorul de producţie care dă însuflețire tuturor celorlalți, încurajarea folosirii acestuia cu max­imă eficienţă s-a realizat şi printr-o impozitare mai «blândă» a veni­turilor create pe această direcţie față de veniturile provenite din exploatarea oricărui alt capital. Or, din toate luările de poziție, orale sau scrise, la adresa OG nr. 73/1999, se desprinde ideea de esenţă că încăl­carea acestui principiu fundamental ce ține de raţionalizarea politicii fis­cale este asimilată unei măsuri pozi­tive ce asigură eliminarea discri­minărilor în ceea ce priveşte trata­mentul fiscal al diferitelor categorii de venituri şi, deci, ca pe o consoli­dare a echităţii fiscale. Din motivele arătate, credem că «Acelaşi venit, indiferent de sursă, aceeaşi sarcină fiscală» nu poate fi socotită emble­ma unei politici fiscale cu pretenție de a promova echitatea.

Mai degrabă lărgirea ariei veni­turilor care se supun impozitării, cu unele excepţii care au în vedere aspecte de protecție socială, aplicarea unui barem progresiv de impunere, personalizarea sarcinii fis­cale şi fixarea unui cuantum de venit neimpozabil sub forma deducerilor personale de bază şi a unor deduceri suplimentare pentru persoanele aflate în întreținerea contribuabilului cu actualizarea veniturilor acestora din urmă la cota inflaţiei astfel încât să nu se impună venituri nereale ,,realizate” graţie puseurilor inflaționiste pot susține ideea echității fiscale dorite.

De asemenea, tot ca o realizare şi tot în spiritul echităţii fiscale poate fi socotită şi măsura de cuprindere şi asimilare cu veniturile salariale şi pe cele primite în natură sau provenite din alte surse decât sala­riile pe care angajatorul le oferă angajatului sub orice formă, fie ca recompensă pentru efortul depus, fie oferită cu titlu gratuit. În felul acesta, indemnizațiile demnitarilor, drep­turile de soldă lunară, primele, sporurile şi alte drepturi ale cadrelor militare, indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din venitul net cuve­nită administratorilor de la regiile autonome, de la societăţile naționale şi comerciale la care statul este acționar majoritar, sumele primite pentru activităţile de cenzor, de reprezentant al adunărilor generale în consiliile de administrație etc., toate sunt considerate şi tratate ca venituri impozabile în aceeaşi măsură ca şi salariile. Cât priveşte drepturile în natură, precum folosirea vehiculelor de orice tip din patrimo­niul instituției sau al firmei în sco­puri personale, utilizarea unei locuințe cu acelaşi statut în scop per­sonal, acordarea de produse alimentare, îmbrăcăminte, cherestea, lemne de foc, energie electrică, ter­mică, abonamente de orice natură, permise de călătorie, bilete de trata­ment şi odihnă etc., acestea sunt evaluate la preturile pieței şi impozitate după baremul unic. În felul aces­ta, s-a înlăturat orice suport pentru regimuri preferenţiale permisibile înainte pentru angajații regiilor de transport, electricitate, bănci etc. În condițiile în care salariatul unei bănci este obligat să plătească impozit pentru diferența pozitivă dintre dobânda practicată pe piaţă de către creditorul său şi dobânda pre­ferenţială la creditul primit în cali­tatea sa de membru al respectivei instituţii creditoare, nu se mai poate vorbi de un tratament favorizant pentru unii și discriminatoriu pentru alţii,  nu se mai poate profita de apartenenţa, pur şi simplu, la o societate furnizoare de servicii cărora, în virtutea calităţii de angajat, le poţi da o adresă personală.

Câteva aberații

Cu mai puține șanse de a primi percepția pozitivului este măsura de a scuti de impozit veniturile obținute din jocuri de noroc, din premii şi prime în bani şi/sau în natură sub valoarea de 3 milioane de lei pentru fiecare câştig realizat de acelaşi organizator sau plătitor într-o singură zi. Acestea pentru că acei 3 milioane de lei reprezintă toc­mai câştigul mediu lunar pentru toate celelalte categorii de salariați din România, câştig impozabil şi obţinut cu prețul unui efort con­sumat pe parcursul unei luni de zile.

În sfârşit, inițiativa guverna­mentală ce a prins contur prin OG nr. 73/2000 a avut pretenția, afişată oficial şi într-o notă ostentativă, a unei relaxări fiscale. Din păcate, nu sunt mulţi cei care îmbrăţişează această impresie. E posibil ca, la finele anului fiscal, în primăvara anului 2001, numărul acestora să se reducă substanţial, în condițiile în care vor constata că se situează prin veniturile obţinute la nivelul maxim de impozitare. Faptul e uşor de înţeles dacă avem în vedere că 60 de milioane şi, respectiv, 64,7 milioane de lei din iulie 2000 sunt sume de venit ce se pot atinge cu uşurinţă într-un an fiscal. Pentru tot ce depăşeşte aceste nivele, se percepe o cotă de impunere de 40 %. Acestor tranşe anuale maxime le core­spunde un venit mediu lunar brut de circa 5 milioane de lei. La un curs aproximativ de 25.000 lei/dolar, aceasta înseamnă că un contribuabil cu un venit de 200 dolari/lună este tratat de statul român ca un prosper, un bogat şi, ca atare, trebuie să-şi aducă obolul la vistieria cetăţii, în mod penalizator- cu 40 % impozit-, pentru că a „îndrăznit” să urce atât de mult în ierarhia înavuţiţilor. Un venit mediu brut pe lună de 200 de dolari trimite la economia de subzistenţă și la lumea a treia. Cu o atare bază de raportare, pretenția de relaxare fiscală nu poate fi decât hilară. Dimpotrivă, prin cotele de impunere impuse se dovedeşte mai mult calitatea de stat fiscal con­fiscativ, sufocant pentru orice politică de economisire şi investiţie şi obligat, în lipsa adevăratelor şi sănătoaselor surse bugetare, lipsă determinată de recesiunea economică, să apeleze la ultima soluție, cea a înrobirii muncii pe calea fiscului.