Fenomenul presei mercenare din Iași –Un punct de vedere -
Căderea dictaturii comuniste a adus, după 1989, o libertate nesperată: libertatea de exprimare, drept al fiecărui cetățean care, acum, nu mai putea fi îngrădit. Sau, în termenii art. 30 alin. (1) din Constituție: „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor şi libertatea creaţiilor de orice fel (...) sunt inviolabile”. La adăpostul acestei garanții, întărită și de alin. (2), care decreta că „cenzura de orice fel este interzisă”, a înflorit în România o mass-medie puternică, diversă, influentă și bogată care prin toate mijloacele apărate de lege (scris, vorbit, imagine, desen etc.) a devenit „a patra putere în stat” contribuind la susținerea democrației și la limitarea derapajelor inerente ale clasei politice.
Era însă inevitabil ca pe lângă oamenii onești și liberi, profesioniști morali și apărători ai adevărului să apară și pleava, „tonomatele” care scriu după cum sunt plătite, oameni meschini, fără scrupule, puși pe îmbogățit prin orice mijloace, care au folosit aceste libertăți de principiu pentru a-și rezolva frustrările și pentru a se deda nestingheriți la comiterea de fărădelegi. Căci tot în cadrul art. 30 din legea fundamentală avem și alin. (6), o reglementare care, din nefericire, a rămas mai mult un deziderat decât o practică judiciară, unde este clar stipulat că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Una dintre explicațiile șoptite care au fost date pentru a explica mărinimia sistemului juridic atunci când a tolerat abuzurile flagrante ale jurnaliștilor care încălcau această reglementare constituțională, a fost că e în interesul publicca să fie dezvăluite faptele, abuzurile sau malversațiunile demnitarilor și a celor care constituie, prin natura funcției lor, obiectul interesului și a vigilenței cetățenilor. S-a spus, cred, corect, că dacă s-ar fi dat pedepse pentru articole care dezvăluiau acte de corupție ale politicienilor (care ar fi sărit imediat să invoce „dreptul la imagine”) ar fi fost subminat interesul public de a afla lucruri pe care orice grupare aflată la putere ar vrea să le țină ascunse. De aici a derivat o practică judiciară prin care persoanele publice, cu demnități mai mari sau mai mici au putut fi expuse oprobriului public, cu sau fără dovezi, fără ca autorii să pățească nimic chiar dacă unele articole încălcau prevederile constituționale privitoare la demnitatea, onoarea și dreptul la imagine ale acestor persoane. Totuși, s-a spus, cauza pe termen lung e una corectă și de aceea, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a formulat o poziție care susținea dreptul jurnaliștilor la dezvăluiri chiar atunci când probele directe nu puteau fi administrate.
Totuși, în numele libertății de expresie și al unui presupus interes public poate fi tolerat orice? Agresiunea psihologică, defăimarea, șantajul și, în general, proliferarea nestingherită a calomniei, minciunii, instigării la linșaj moral sau chiar la violență explicită, așa cum vedem înfiorați în zeci de ziare și de emisiuni de televiziune, pot fi ele scuzate doar pentru ca ziariștii să fie o categorie privilegiată, mai presus de lege, de adevăr, de onoare și morală? Și chiar oricine poate fi asimilat categoriei profesionale, onorabilă și curajoasă, de jurnalist?
Ca mulți alți cetățeni nevinovați, fără demnități și fără calitatea de persoană publică (așa cum este reglementată de lege), și eu, un practician al dreptului în cadrul profesiei liberale de avocat, am fost continuu hărțuită, amenințată, murdărită, calomniată, insultată și agresată ca femeie, ca cetățean onorabil și ca profesionist, de niște persoane care se pretind „jurnaliști” și care folosesc pentru diseminarea „pamfletelor” lor platforme publice de comunicare cu patronat și surse de finanțare incerte. Este aceasta „libertate de expresie”? Să mai amintesc oare că instituțiile de supraveghere financiară ale statului precum și cele penale ar fi trebuit să ancheteze sursele de venit și obligațiile financiare ale acestor instrumente de calomnie, propagandă și fake news, în conformitate cu alin. (5) al pomenitului art. 30 prin care legea „poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării”, iar alin. (8) stabilește limpede cine poartă răspunderea civilă pentru „informația sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică”. Cu atât mai mult cu cât am descoperit stupefiată că nu doar eu sunt victima acestei adunături de gangsteri online. Și alți confrați avocați și persoane cu expunere socială, din Iași, au pățit la fel (am deja un dosar detaliat, cu capturi de ecran, pe această temă) și au fost nevoiți să plătească sume considerabile ca „taxă de protecție” acestui grup infracțional care-i șantaja mediatic, fiind și ei ținta unei campanii jurnalistice ale cărei false „dezvăluiri” urmăreau nu interesul public, ci extorcarea. E aici vorba, fără niciun fel de dubiu, de o hărțuire premeditată, înfăptuită cu caracter repetat.
Ce e de făcut, în contextul în care activitatea jurnalistică nu e reglementată prin legi clare și nu există consecințe juridice pentru cei care încalcă, cu bună știință, prevederile Codului Deontologic al Jurnalistului elaborat de Convenția Organizațiilor de Media, la Sinaia, în iulie 2004? Pentru cine urmărește publicațiile de tip tabloid din Iași, pe suport de hârtie sau doar online, e cu neputință să găsească vreo urmă de respect pentru drepturile inviolabile ale omului, consfințite prin convenții internaționale la care România e cosemnatară. Unde or fi oare jurnaliștii integri de la aceste publicații care să-și exercite meseria potrivit codului de conduită profesională amintit mai sus, care-i obligă să se conformeze următoarelor obligații morale și profesionale:
„2.1.1. Jurnalistul este dator să respecte prezumția de nevinovăție.
2.1.2. Jurnalistul este dator să respecte viața privată a persoanei
2.1.3. Jurnalistul este dator să țină cont de interesul legitim al minorului.
2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamităților, infracțiunilor, cu precădere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluită
2.1.5. Jurnalistul este dator să nu discrimineze nicio persoană pe motive de rasă, etnie, religie, sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilități şi să nu instige la ură şi violență”[1].
Totuși, aceste prevederi sunt doar pentru cei care exercită această profesiune cu profesionalism, cu bună-credință și cu moralitate. Ele nu sunt luate în seamă de infractorii mediatici pentru simplul motiv că încălcarea lor nu generează niciun efect juridic concret. Organele de cercetare penală au rezerve cu privire la asemenea dosare și rămân de multe ori în pasivitate pentru „că nu se poate proba reaua-credință”(?), când, de fapt, nu-și doresc „să intre în gura presei” și se feresc de expunere, iar justiția se înfăptuiește după lege, după probele de la dosar dar și după propria conștiință a judecătorului, după cum bine știm. Cu toate acestea, există condamnări și procese civile câștigate împotriva acestui tip de ziariști, însă proporția acestora este mult prea mică față de dimensiunile reale ale fenomenului. Mai mult, astfel de personaje care întinează nobila meserie de jurnalist au de regulă grijă să divorțeze, să-și treacă bunurile pe numele altuia, nu au contracte legale de angajare iar angajatorii sunt ascunși, la fel ca și sursele de finanțare, astfel încât un proces civil de daune morale nu duce nicăieri, cei în cauză venind senin în fața executorului judecătoresc fără nimic care să poată fi confiscat și valorificat. Până când legiuitorul nu va găsi de cuviință să transforme obligațiile financiare ale celor găsiți vinovați în zile de muncă obligatorii în folosul comunității, acest impas nu va fi depășit, iar calomniatorii din presă vor putea nestingheriți să-și continue activitatea degradantă și să ruineze bunul renume și funcția socială esențială a presei.
Mă gândesc, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, dacă nu ar fi cazul să-mi fac și eu o fițuică online și în această proaspăt dobândită calitate de „jurnalist” să public săptămânal frumoasele vorbe care mi-au fost transmise de calomniatorii mei, dar, de astă dată, cu adresă la cei care i-au iertat, prin lipsa de reacție a autorităților, considerând comportamentele deviante exercitarea dreptului la liberă exprimare și afirmațiile lor scandaloase și neprobate drept „pamflet” sau „informație de interes public”, sau cei i-au încurajat, prin susținerea financiară a fenomenului. Ce-ar fi? E o temă pe care opinia publică ar trebui să o ia în serios și cred că ea ar trebui tranșată pentru a stopa aceste practici ofensatoare și toxice care ne infestează civilizația și atmosfera democratică, instigând la ură și violență. Că tot spune alin. (7) al pomenitului articol 30 din Constituție că: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.
Autor,
avocat Poroșnicu Gianina Vera
Baroul de Avocați Iași