ECHITATE ŞI COMPENSARE INTRA ŞI INTERGENERAŢII ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
Aspecte economice şi juridice.
Definiția dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condiţiile în care între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii se manifestă un spirit asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă, unul în virtutea căruia binele şi bunăstarea unuia nu trebuie, în niciun fel, să afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltării durabile duce la optimul lui Pareto.
Amintim că sociologul şi economistul italian s-a declarat potrivnic modului în care teoreticienii echilibrului au determinat bunăstarea colectivă ca o sumă aritmetică a bunăstărilor individuale. Considerând că nu se pot adiţiona utilităţi individuale pentru a obţine măsura bunăstării colective pe motivul că, practic, nu se pot face comparaţii interpersonale ale utilităţilor pentru că utilităţile ţin de parametrii personali ai fiecăruia, Pareto şi-a dat seama că optimul, la rându-i, nu poate fi definit nici ca o sumă a utilităţilor individuale, dar nici în afara repartiţiei veniturilor, că, în situaţia în care veniturile sunt date, bunăstarea nu poate fi decât relativă. De aici pornind, Pareto defineşte optimul ca fiind acea poziţie de echilibru de la care plecând, este imposibil de a ameliora situaţia unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora.
Toţi teoreticienii dezvoltării durabile, în grade diferite, fac apel la „optimul Pareto” pentru a explica măsura în care echitatea poate fi susţinută şi realizată odată cu creşterea bogăţiei individuale şi colective. Mai mult, prin extensie la judecata lui Pareto, se face apel pentru a se vedea ce rămâne din echitate atunci când cererea populaţiei este raportată la oferta de capital mediu”. Pentru a încerca un răspuns în această direcţie, plasăm problema la trei rubrici:
a) Echitate între generaţii
Problema echităţii între generaţii este, deopotrivă, una de solidaritate, generozitate, dar şi de timp. Spunem aceasta pentru că, din momentul în care emitem pretenţia că suntem atenţi şi vrem să fim şi echitabili cu generaţiile viitoare, atunci problema resurselor, indiferent de natura lor, îndeosebi cele naturale, trebuie să devină o problemă de planificare seculară şi nu anuală sau decenală.
Plasarea intereselor generaţiei prezente în faţa celor ale generaţiilor viitoare nu se vrea a fi o sacrificare a celor dintâi. Nu este nici posibil şi nici moral. Fiecare generaţie îşi are timpul și interesele ei, nevoile proprii şi matricea culturală care o defineşte. În plus, existenţa unei generaţii este ea însăşi o „resursă” unică. Mai mult decât atât, dreptul la existenţă al generaţiilor viitoare nu poate fi pus sub nicio formă în discuţie. Este un drept care vine de DINCOLO de noi, iar accesul la resursa numită Pământ este un drept fundamental al omului, indiferent dacă el trăieşte în secolul al V-lea sau al XXI-lea. Natura sau Dumnezeu au făcut această resursă nu numai unică, dar oferită o singură dată pentru toţi, indiferent când ne facem apariţia în lume.
De aici şi nevoia obiectivă de a manifesta atenţie faţă de soarta celor care vor trăi în viitor, grijă realizabilă, după opinia noastră, prin găsirea unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu evitarea a două borne extreme:
- pe de o parte, conservarea totală, de dragul conservării, a rezultatelor existente şi sacrificarea, în consecinţă, a intereselor generaţiei prezente;
- pe de altă parte, o exploatare prădalnică, iraţională a tuturor resurselor, provocând schimbări şi şocuri ireparabile şi ireversibile.
Între aceste limite, o politică economică şi socială echitabilă poate găsi calea de echilibru, plecând de la şi ţinând seama de faptul că:
- există o relaţie specifică, proprie fiecărei generaţii, între nevoile şi aspiraţiile ei, pe de o parte, şi resursele necesare şi cunoscute pentru a le satisface, pe de altă parte;
- dimensiunea resurselor cunoscute de o generaţie este, printre altele, funcţie de gradul ei de pregătire tehnică şi economică;
- dacă se acceptă că, indiferent de nivelul cunoştinţelor dobândite, dimensiunea resursei numită Pământ este limitată, fiecare generaţie îşi aduce „contribuţia” la reducerea dimensiunii acestei resurse; se reduc suprafeţele agricole prin construcţii civile, industriale etc., se reduc factorii pozitivi de mediu care oferă suport vieţii (oxigen, ozon, apă potabilă);
- apelând la raţionalitate, oamenii au găsit întotdeauna mijloacele necesare pentru a evita risipa, a substitui resurse rare sau limitate, a afla complementarităţile între procesele de producţie sau a încuraja reciclarea unor resurse, reducând, astfel, agresivitatea asupra mediului şi păstrând calitatea vieţii.
Odată înţelese aceste lucruri, artizanii dezvoltării durabile şi, se pare, va trebui să fim toţi astfel de artizani, vor fi puşi în faţa unor probleme de principiu, etice, dar şi politice.
Experienţa dobândită deja pe drumul dezvoltării sustenabile pare să inducă ideea că asigurarea spiritului de echitate nu poate evita politicul. Din punct de vedere pur intelectual, generaţiile prezente sunt pregătite să înţeleagă că celor viitoare trebuie să li se asigure cel puţin aceleaşi şanse. Esenţa dezvoltării durabile pleacă chiar de la această ipoteză. Simpla percepţie pozitivă, la nivel mental, nu este însă suficientă. În plan atitudinal, apare o problemă care va trebui să-şi găsească soluţii în arhitectura dezvoltării sustenabile, problemă legată de relaţia plan-piaţă în asigurarea manifestării echităţii între generaţii.
Este ştiut că piaţa liberă operează cu principiul alocării resurselor după regula celui mai eficient: ele trebuie să intre în posesia şi spre utilizarea celor care ştiu să le folosească cu maxim randament. Pe această cale, se asigură prosperitatea lor, a utilizatorilor, dar şi a celorlalţi. Discursul liberal întreţine şi susţine ideea că săracii lumii bogate (recunoscându-se existenţa lor într-o structură socială piramidală socotită normală, firească) sunt, uneori, mai bogaţi decât bogaţii lumii sărace graţie proceselor de redistribuire prin care plusul de bogăţie ajunge şi la primii. Acest avantaj este însă diluat de faptul că piaţa liberă este întemeiată pe şi promovează o filosofie a prezentului. În ansamblul de reguli clasice ale pieţei libere, interesul pentru viitor este palid reprezentat sau chiar absent. Preocuparea de a internaliza costurile provenite din poluare, de a contabiliza pasivele acesteia, de a stabili o strategie a exploatării resurselor şi de protecţie a mediului etc. nu par a fi consonante şi rezolvabile, prin arbitrajul pieţei libere. În acest context, strategia dezvoltării durabile, mai ales atunci când se pune problema echităţii şi compensării între generaţii, pare de neconceput în afara unui plan şi a intervenţiei statale. Pe aceeaşi direcţie, a necesităţii unei strategii etatiste, vine şi argumentează, o dată în plus, şi împrejurarea că e nevoie de o schimbare de optică chiar la nivelul mentalului, una care să convingă că mediul este, concomitent, obiect de exploatare, dar şi obiectiv de protejat. E greu de crezut că această necesară schimbare se poate realiza într-o cadenţă dorită fără un program educațional.
De aceea, alegerea între cât plan şi câtă piaţă, ca instrumente operaţionale, reprezintă, şi din punctul acesta de vedere, o problemă serioasă ce cade în sarcina strategilor dezvoltării durabile.
b. Echitate intrageneraţii
Când vorbim de aceeaşi generaţie, strategia dezvoltării durabile trebuie să ţină seama de faptul că:
În primul rând, o generaţie nu e, de fapt, o generaţie unică; coexistă, în acelaşi timp, trei generaţii: tinerii, maturii, vârstnicii. Plecând de la această realitate, amintim că fiecare dintre cele trei segmente ale piramidei sociale îşi are matricea sa culturală. Acest fapt explică de ce, atunci când se raportează la aceeaşi ofertă de mediu, cererea este diferită ca nivel, dar, mai ales, ca structură. Astfel, tinerii, având viitorul în faţă, sunt interesaţi în păstrarea pe termen lung a caracteristicilor de mediu şi a nivelului resurselor. Sunt mai conservativi cu ceea ce au şi cu ceea ce-i înconjoară. Vârstnicii, în schimb, sunt puşi în faţa altei ecuaţii, ingrate, a scurtimii vieţii. Pe acest temei, ei sunt mai egoişti şi mai „consumatorişti”. Dacă le place, la fel ca şi tinerilor, un parc curat şi un aer ozonat, spre deosebire de aceştia, ei sunt tentaţi spre o exploatare mai intensă a resurselor spre a profita, cât mai este timp, de binefacerile pe care progresul economic dobândit astfel le poate oferi. Spiritul de echitate ar trebui să-i îndemne în aceeaşi măsură să recurgă la resurse ieftine şi procedee economicoase: să apeleze la lemne de foc, la îngrășăminte animale pentru agricultură, să recicleze reziduuri vegetale etc. Este greu de crezut însă că o persoană în vârstă va proceda astfel. Dacă toată viaţa s-a încălzit de la o sobă cu lemne, ea va fi tentată să încerce bucuria unei instalaţii de aer condiţionat, dacă venitul îi permite şi dacă piaţa îi oferă aşa ceva.
În al doilea rând, situaţia socială a celor care compun o generaţie în viaţă este foarte diferită. Toţi sunt interesaţi în menţinerea la parametri înalţi a „capitalului de mediu”. Acest lucru costă. Contribuţia la acest cost este diferită. Pe de altă parte, se pare că nici accesul la capitalul natural nu este egal. Bunurile de mediu sunt, prin natura lor, bunuri publice. Ar trebui ca de ele să se profite public, echitabil, deci fără restricţii induse de poziţia socială. Nu există niciun motiv ca un grup social să fie exclus beneficiilor pe care le oferă mediul. Puterea materială şi politică schimbă, în fapt, această schemă de gândire. La această schimbare contribuie şi diversitatea condiţiilor de mediu. Calitatea apei şi a aerului nu sunt peste tot aceleaşi, ele variază spaţial. Cei înstăriţi au de partea lor şansa de a-şi alege locul unde să muncească sau să trăiască. Este logic ca aceste locuri să fie cel mai bine poziţionate sub raportul „capitalului de mediu”. Pe această cale, însă, bunuri globale, publice devin bunuri locale sau chiar private. Instituţia dreptului de proprietate poate opera, în acest context, delimitări ale bunurilor (publice – private) contrare spiritului de echitate. Nu trebuie să uităm însă că plusurile calitative ale mediului pot fi naturale, dar şi artificiale, realizate prin intervenţia oamenilor, cu costuri. La acoperirea lor, indiferent ce politică s-ar aplica, contribuţia nu este egală. Acelaşi procent, aplicat la venituri diferite, înseamnă, în valoare absolută, aport diferit la lupta împotriva poluării. Acest fapt ar putea justifica pentru unii de ce bogaţii profită mai mult de pe urma calităţii mediului fără ca aceasta să însemne un atentat la echitate.
Mai reţinem, în context, şi faptul că cel mai utilizat procedeu de luptă împotriva poluării este PPP (principiul ”poluatorul plăteşte”). Iar cei care poluează şi, deci, cei care plătesc sunt, preponderent, cei bogaţi. Se realizează, pe această cale, echitatea? Greu de răspuns în condiţiile în care măsurarea efectelor negative pe care le produce poluarea este şi ea o problemă. În materie, există numeroase studii. Niciunul nu surprinde, însă, cu exactitate incidenţa efectelor poluării asupra deprecierii stratului de ozon, a încălzirii planetei etc. Cum am putea atunci să repartizăm cu exactitate partea de „contribuţie” la poluare care revine bogaţilor faţă de cea care revine săracilor pentru a stabili, astfel, echitatea?
În al treilea rând, componenţii aceleiaşi generaţii sunt „repartizaţi” în spaţii diferite, aceasta însemnând zone, ţări, continente. La această „repartiţie”, omul nu are nicio contribuţie, ea este opera lui Dumnezeu sau a hazardului. Ceea ce poate el face este să se mişte dintr-un loc în altul, în căutarea unui alt loc de muncă sau a unui nou mod de viaţă. Dar această mişcare a lui nu este de anvergură şi nu are semnificaţie în faţa principiului după care fiecăruia îi este predestinat să se nască şi să trăiască într-un loc anume.
În termenii teoriei economice, cererea de mediu nu are, aici, prea mare relevanţă, ea este un dat, cu borne relativ fixe. Cât priveşte oferta de mediu, la scară planetară, ea este foarte diversificată, dar şi foarte inegală. E greu, dacă nu imposibil, să se vorbească despre echitate în acest perimetru. Cât de echitabil este faptul că tânărul John se naşte şi trăieşte în Londra bogată şi curată, Hans în „grădina” numită Austria, iar micul Atef în Sahara africană şi, ca urmare a acestor împrejurări, perspectiva lor de viaţă este atât de diferită? Aşezarea” spaţială, la start inechitabilă, a celor care vin în acelaşi timp pe lume este o problemă care, deocamdată, scapă voinţei şi deciziei politice, iar strategia dezvoltării durabile nu întrevede nici ea o soluţie.
C. Compensare între generaţii
Ideea de compensare între generaţii derivă din cea de echitate. Se pleacă, şi aici, de la premisa că resursa Pământ, în condiţiile unui grad dat al cunoaşterii, este limitată şi, ca urmare, prin producţie şi consum, generaţiile prezente reduc, vrând, nevrând, dimensiunea acestei resurse. Pentru a da dezvoltării durabile conţinut, e nevoie să se pună în funcţiune un mecanism de compensaţie de ale cărei rezultate să profite generaţiile viitoare spre a nu fi văduvite de minusurile produse în resurse de către generaţiile prezente. În general, se pune problema asigurării constanţei unui stoc de capital pentru ca generaţiile viitoare să plece cel puţin de la aceeaşi zestre ca generaţiile prezente, idee pusă pentru prima dată în discuţie de Robert Solow.